Luni, 13 iulie, s-a încheiat un nou rând de consultări la Palatul Cotroceni fără niciun rezultat. Nicușor Dan și reprezentanții partidelor politice nu au căzut de acord asupra unui premier, iar România rămâne fără guvern cu majoritate parlamentară de mai bine de două luni. Bucla e deschisă — și nimeni nu știe cine o va închide.
Situația nu e nouă, dar declarația lui Ilie Bolojan de ieri dimineață adaugă o miză concretă. Premierul demis prin moțiune de cenzură la începutul lui mai, rămas în funcție în regim interimar, a spus-o direct: „Cel puțin, dacă nu se va ajunge la o soluție, cred că alegerile anticipate pot fi luate la modul serios în calcul.” A vorbit de toamnă sau de primăvara anului viitor, în funcție de cum evoluează lucrurile. Pentru un om care a vorbit mereu cu reținere și măsură, formularea asta nu e retorică. E un semnal.
Bolojan a invocat precedentele europene — aproape toate democrațiile continentului au recurs la anticipate când blocajul parlamentar a paralizat guvernarea. A menționat și cazul bulgăresc, pe care l-a respins ca model: vecinii noștri au trecut prin mai multe runde de alegeri fără să schimbe substanțial datele politice. Diferența, a subliniat el, e că Bulgaria nu a fost pusă în situația să facă „corecții bugetare puternice” și nu risca să piardă sume importante din PNRR. România, în schimb, se află exact în această poziție.
Blocajul politic nu e doar o ceartă între partide — are un cost real și calculabil. Fiecare lună fără un guvern funcțional înseamnă proiecte PNRR suspendate, reforme neaprobate, angajamente față de Comisia Europeană nerespectate. Bolojan a spus-o fără menajamente: „Sper să nu ajungem să îi pedepsim pe toți românii pierzând niște sume importante pentru că anumite calcule nu ne ies.”
Ce înseamnă concret alegerile anticipate pentru România
Sorin Grindeanu a cerut, din nou, demisia lui Bolojan. L-a acuzat că „nu are niciun fel de intenție să deblocheze situația politică, ci doar să continue să ocupe funcția de premier cât mai mult posibil” și a propus un premier interimar fără „încărcătură politică”. Bolojan a refuzat. Argumentul lui e solid din punct de vedere tehnic: mai mulți miniștri gestionează portofolii suplimentare în regim interimar, iar o demisie a premierului ar crea un vid administrativ suplimentar într-un moment în care stabilitatea instituțională e deja fragilă.
Dacă citești declarațiile de ieri în ordinea lor reală, tabloul e limpede: Bolojan nu cedează presiunii PSD și nici nu se grăbește spre anticipate, dar pune opțiunea pe masă cu suficientă claritate încât să fie luată în serios. Constituțional, organizarea de alegeri anticipate implică dizolvarea Parlamentului de către Președinte, după două refuzuri consecutive de învestitură a unui guvern, și un calendar electoral de minimum 45 de zile. Practic, dacă consultările continuă să eșueze, procedura ar putea fi declanșată toamna — cu alegeri posibile la finele lui 2026 sau în primăvara lui 2027. Nicușor Dan a anunțat la Summit-ul NATO de la Ankara că responsabilitatea desemnării unui premier aparține partidelor, formulare care lasă deschisă posibilitatea forțării anticipatelor în loc de numirea unui premier minoritar sortit eșecului.
Pasul următor e al lui Nicușor Dan. O nouă rundă de consultări urmează — data nu a fost anunțată oficial — iar dacă nici aceea nu produce un nume agreat, alegerile anticipate devin nu o amenințare, ci o consecință. România a intrat în vara lui 2026 cu un buget provizoriu, cu reforme blocate și cu un Parlament care nu reușește să producă o majoritate. Cu fiecare săptămână pierdută, costul iesirii din criză crește — în bani europeni nerambursați și în credibilitate internațională erodată. Asta nu mai e politică de culise. E o factură pe care o plătim cu toții.
