Eugen își trecu degetele tremurânde peste hârtia îngălbenită de timp. Scrisul tatălui său, apăsat și clar, îi trezi amintiri pe care le credea de mult îngropate.
„Dragul meu fiu,
Dacă citești aceste rânduri, înseamnă că ți-ai ținut promisiunea și au trecut deja zece ani de când nu mai sunt alături de tine. Sper că viața te-a tratat mai bine decât m-a tratat pe mine.
Nu am avut niciodată bogății materiale să-ți las, lucru pentru care îmi pare sincer rău. Dar am ceva mult mai valoros – un secret pe care l-am păstrat prea mult timp.
Sub dușumeaua din vechea noastră casă, în camera ta, în colțul dinspre fereastră, se află un seif. Combinația este ziua ta de naștere: 17-09-83. În el vei găsi tot ce ai nevoie pentru a-ți schimba viața.
Te iubesc și sunt mândru de bărbatul care sunt sigur că ai devenit. Tatăl tău, Marian”
Eugen lăsă scrisoarea să-i cadă în poală. Vechea lor casă? Casa în care crescuse fusese vândută la licitație de bancă la scurt timp după moartea tatălui său. Nu avusese nici măcar ocazia să-și ia toate lucrurile personale.
Acum aparținea familiei Negoescu, oameni bogați care o renovaseră complet. Dușumeaua veche fusese probabil înlocuită de mult timp.
Cu toate acestea, ceva în inima lui se aprinse – o speranță pe care nu o mai simțise de ani de zile. Ce putea fi atât de important încât tatăl său să-l facă să aștepte zece ani? Și dacă seiful era încă acolo?
În seara aceea, după ce colegii de muncă plecaseră, Eugen rămase pe șantier, privind spre cerul înstelat. Mâinile lui bătătorite de muncă strângeau încă scrisoarea. Trebuia să afle ce se ascundea în acel seif.
A doua zi dimineață, se îmbrăcă în singura lui cămașă decentă și se îndreptă spre vechea casă. Cartierul se schimbase. Casele modeste de odinioară fuseseră înlocuite cu vile impunătoare. Strada unde jucase fotbal în copilărie era acum pavată cu piatră cubică și mărginită de mașini scumpe.
Inima îi bătea cu putere când se opri în fața casei copilăriei sale. Era de nerecunoscut. Fațada fusese complet refăcută, grădina unde mama lui plantase cândva trandafiri era acum plină de plante exotice îngrijite de profesioniști.
Cu mâinile transpirate, apăsă pe sonerie. După câteva momente, ușa fu deschisă de o femeie de vârstă mijlocie, elegantă și distantă.
„Cu ce vă pot ajuta?” întrebă ea, examinându-l de sus până jos.
„Bună ziua, doamnă. Numele meu este Eugen Vasilescu și… am crescut în această casă.”
Femeia ridică o sprânceană, suspicioasă.
„Înțeleg. Și care este motivul vizitei dumneavoastră?”
Eugen își umezi buzele uscate. Nu se gândise prea bine la ce urma să spună.
„Am… am uitat ceva aici. Ceva foarte important pentru mine. Este sub dușumea, în camera care era cândva a mea.”
Femeia își încrucișă brațele.
„Domnule, am cumpărat această casă acum nouă ani și am renovat-o complet. Nu mai există nimic din vremea când locuiați dumneavoastră aici.”
Eugen simți cum speranța i se prăbușește.
„Vă rog,” insistă el. „Este ceva ce tatăl meu a lăsat pentru mine înainte să moară. Este singura moștenire pe care am primit-o de la el.”
Ceva în vocea lui o făcu pe femeie să ezite.
„Domnule Vasilescu, ne-am mutat aici după ce casa a fost complet renovată de fostul proprietar, domnul Negoescu. Până și fundația a fost consolidată. Dacă a existat vreodată ceva sub dușumea, nu mai este acolo acum.”
„Înțeleg,” murmură Eugen, simțindu-se dintr-odată gol pe dinăuntru. „Mulțumesc pentru timpul acordat.”
Se întoarse să plece, când femeia adăugă:
„Totuși, ar trebui să vorbiți cu domnul Negoescu. El a supravegheat toate renovările și poate știe ceva. Are un birou de arhitectură în centru.”
Cu o licărire de speranță, Eugen își notă adresa pe care i-o dădu femeia și plecă.
Biroul lui Victor Negoescu se afla într-o clădire impunătoare din sticlă și oțel. Eugen, în hainele lui simple, se simțea complet nelalocul lui printre oamenii în costume elegante care treceau pe lângă el.
După o oră de așteptare și explicații repetate la recepție, fu în sfârșit condus în biroul arhitectului.
„Domnule Vasilescu,” îl întâmpină Victor Negoescu, un bărbat de vreo cincizeci de ani, cu păr cărunt și ochelari cu ramă subțire. „Am înțeles că aveți o întrebare legată de vechea dumneavoastră casă.”
Eugen îi explică situația, arătându-i scrisoarea de la tatăl său. Negoescu o citi atent, apoi se întoarse spre computer.
„Îmi amintesc casa,” spuse el, căutând prin fișiere. „A fost un proiect interesant. Casa era veche, dar avea o structură solidă.”
După câteva momente de căutare, arhitectul deschise un fișier cu planurile renovării.
„Aici este,” murmură el. „Camera dinspre est, cred că aceasta era camera dumneavoastră?”
Eugen se aplecă să privească ecranul și încuviință. Negoescu continuă să deruleze prin documente.
„Interesant,” spuse el brusc. „Într-adevăr, am găsit ceva în timpul renovărilor. Un seif vechi încorporat în podea. Era gol când l-am deschis, sau cel puțin așa mi-a raportat echipa de constructori.”
Eugen simți cum i se strânge inima. „Gol? Sunteți sigur?”
Negoescu se ridică și se îndreptă către un dulap metalic din colțul biroului. „De fapt, am păstrat câteva obiecte găsite în casă, din respect pentru istoria clădirii. Lăsați-mă să verific.”
După câteva momente de căutare, arhitectul se întoarse cu o cutie mică de carton.
„Aici sunt lucrurile găsite în seif. Nu păreau valoroase, dar nu m-am îndurat să le arunc.”
Cu mâini tremurânde, Eugen deschise cutia. Înăuntru găsi un carnet vechi, o fotografie îngălbenită cu el și tatăl său și un plic sigilat pe care scria „Pentru fiul meu”.
„Pot să…” începu Eugen, dar Negoescu îl întrerupse cu un gest.
„Sunt ale dumneavoastră, evident. Vă las singur câteva minute.”
După ce arhitectul ieși din birou, Eugen deschise plicul cu inima bătând nebunește. Înăuntru era o altă scrisoare și o cheie.
„Dragul meu Eugen,
Dacă ai găsit această scrisoare, înseamnă că a doua mea intuiție a fost corectă – casa noastră a fost vândută și renovată. Mi-am luat măsuri de precauție.
Cheia pe care o găsești aici deschide un seif la Banca Națională. Am economisit toată viața pentru tine, fiul meu. Nu a fost mult, dar sper că te va ajuta să începi o viață mai bună.
În carnetul alăturat vei găsi toate detaliile de care ai nevoie, precum și motivul pentru care te-am făcut să aștepți zece ani. Ai fost prea tânăr pentru a înțelege atunci, dar acum ești un bărbat.
Cu toată dragostea, Tatăl tău”
Eugen deschise cu mâini tremurânde carnetul. Pe prima pagină se afla o fotografie a unei femei tinere și frumoase. Cu șoc, recunoscu chipul mamei sale.
Paginile următoare conțineau o poveste pe care nu o știuse niciodată – adevăratul motiv pentru care mama lui plecase, lupta tatălui său cu boala timp de ani întregi înainte ca Eugen să afle, și un secret de familie care îi tăie respirația.
Ultima pagină conținea detaliile contului bancar. Suma menționată acolo îl făcu pe Eugen să se așeze brusc pe scaun. Nu era o avere, dar pentru cineva care trăise toată viața în sărăcie, era mai mult decât și-ar fi putut imagina vreodată.
În acea după-amiază, stând în fața seifului deschis de la bancă, Eugen realiză că tatăl său îi lăsase mult mai mult decât bani. Îi lăsase adevărul, o șansă de a înțelege trecutul și, poate cel mai important, oportunitatea de a-și construi un viitor diferit.
Cu documentele în mână și cu o nouă determinare în suflet, Eugen părăsi banca. Mâine nu se va mai întoarce pe șantier ca muncitor. Va începe să-și construiască propria companie de construcții, așa cum tatăl său visase cândva.
Iar prima lui lucrare va fi renovarea unui mic apartament pentru el însuși – un loc pe care, în sfârșit, să-l poată numi acasă.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.