O fetiță cu o taină în burtă – Povestea Kirei Tăcuta
Kira Tăcuta avea 12 ani și un zâmbet care părea să lumineze și cele mai cenușii colțuri ale spitalului. Dar în noaptea aceea, zâmbetul i se ștersese cu totul. Era adusă de urgență, cu o burtă atât de mare încât infirmierele se uitau una la alta cu sprâncenele ridicate.
– E copil, domnule doctor… și uite-o cum arată, spuse una dintre ele, în timp ce încercau s-o pună pe targă.
Doctorii au bănuit inițial o problemă digestivă severă – o ocluzie intestinală, poate chiar o tumoare abdominală. Mama Kirei, cu ochii înroșiți de plâns, repeta printre suspine:
– Am crezut că-i doar de la pedală… Mănâncă prostii, apă multă, nimic nu mai stă în ea… Dar de două nopți urlă de durere. Azi noapte a căzut și nu mai putea să se ridice…
Când i-au făcut ecografia, salonul s-a cufundat într-o liniște ciudată. Asistenta a strâns din buze, iar doctorul a oftat adânc.
– Nu e sarcină. Nici tumoră. Ceva… trăiește acolo. Ceva viu, dar nu e om. Nici animal.
– Cum adică? întrebă mama, albă la față.
– E o chistă imensă… dar e plin de lichid… și… ceva mișcă înăuntru…
Au urmat ore de analize și investigații. Kira stătea nemișcată pe pat, cu ochii ei mari, albaștri, privind tavanul. Parcă nu voia să fie acolo, parcă nu voia să fie nicăieri.
Într-un final, s-a aflat adevărul.
În urmă cu aproape un an, Kira găsise o pisicuță mică, aproape moartă, în spatele blocului. O ascunsese în rucsac și o dusese acasă. Mama ei muncea toată ziua, iar Kira petrecea ore în șir singură. Pisica devenise singura ei prietenă, singura alinare.
Dar pisica era bolnavă. Și într-o zi, a mușcat-o pe Kira de burtică. O rană mică, pe care n-a spus-o nimănui. Nu voia ca mama să afle și s-o gonească pe mica felină. Rana s-a închis la suprafață, dar ceva rămăsese înăuntru. O infecție rară, ciudată, care a dus la formarea unei capsule mari, ca o bulă, în jurul căreia organismul a creat un „sac de protecție”. Cu timpul, acel sac a crescut. Și în interior, se dezvoltase o bacterie mutantă, aproape inteligentă, hrănită de organismul fetei.
Doctorii au fost nevoiți să intervină chirurgical. A fost o operație grea, care a durat peste opt ore. Când au scos capsula, arăta ca o sferă translucidă, tremurândă. În interior, pulsa ceva care semăna vag cu o inimă.
– Nu am mai văzut așa ceva, a spus un chirurg. Era… viu, dar nu în sensul obișnuit.
Kira a supraviețuit, dar recuperarea a fost lungă. Și-a pierdut o parte din intestine și a trebuit să învețe din nou să mănânce normal. Pisica? Disparuse cu mult timp înainte de spitalizare. Dar în fiecare noapte, Kira visa că o mângâie pe burtă și o aude torcând.
După luni întregi, fetița a zâmbit din nou.
– Ești bine? o întrebă mama, ținând-o de mână.
– Da… Nu mai am o pisică în mine, zise Kira și zâmbi ștrengărește. Dar o s-o iau de la capăt. Cu una vie… și cu suflet.
Pentru toți cei din spital, Kira a rămas „fetița cu pisica din burtă”. Dar pentru mama ei, a fost mereu doar minunea care a luptat… cu un secret pe care niciun copil n-ar trebui să-l poarte.
