Toma simțea cum picioarele i se înmoaie. Nu putea să-și dezlipească privirea de femeia din fața lui.
— Nu… – a șoptit el aproape imperceptibil.
Maria… sau cel puțin cineva care semăna perfect cu ea. Aceeași privire, aceleași mișcări grațioase, aceleași buze pe care cândva le sărutase… dar Maria murise. El însuși văzuse sicriul coborât în pământ. Îi ținuse mâna rece în ultima noapte, încercând să-și imprime în suflet atingerea ei.
Și totuși, ea era acolo, în fața lui, îmbrăcată în rochie albă, cu un voal fin care îi acoperea umerii. Mireasa prietenului său.
Maria… sau nu era Maria?
În acel moment, femeia și-a întors complet capul spre el. Ochii ei căprui s-au mărit, iar chipul i s-a crispat într-o expresie de șoc.
Toma a simțit un nod în gât.
— Maria? – a rostit el, mai mult pentru sine.
Dar în acel moment, Ovidiu i-a strâns mâna.
— Tati, cine e doamna aceea? De ce te uiți așa la ea?
Femeia a clipit rapid, trăgându-și respirația. Apoi, ca și cum ar fi realizat că toți o privesc, a tras de brațul lui Bogdan și i-a șoptit ceva.
Bogdan a privit-o surprins, apoi și-a îndreptat privirea spre Toma. Fruntea i s-a încruntat, dar zâmbetul nu i-a dispărut complet.
— Dragilor, vă mulțumim că sunteți alături de noi în această zi specială! – a spus el tare, ridicând mâna miresei. – Vreau să v-o prezint pe iubita mea soție, Ana-Maria.
Ana-Maria.
Nu Maria.
Și totuși…
Femeia l-a privit din nou pe Toma. Preț de o secundă, buzele ei s-au mișcat ușor, fără sunet.
Toma a citit clar cuvântul pe care l-a rostit în tăcere:
— Ajutor.
Sângele i s-a răcit în vine.