Fotbalul românesc este în doliu. Emeric Ienei, unul dintre cei mai respectați și iubiți antrenori din istoria sportului românesc, a murit la vârsta de 88 de ani, în dimineața zilei de marți, după ce a fost internat cu pneumonie severă. Legendarul tehnician, care a adus României singurul trofeu european major – Cupa Campionilor Europeni, cucerită de Steaua în 1986 –, s-a stins în locuința sa, după câteva zile de luptă cu boala.
O copilărie marcată de greutăți și de război
Născut pe 22 martie 1937, la Agrișul Mic, județul Arad, într-o familie de etnie maghiară, Imre Sándor Jenei, cunoscut mai târziu sub numele de Emeric Ienei, și-a petrecut copilăria între două lumi – cea românească și cea maghiară. Avea doar patru ani când familia sa a fugit în Ungaria, la Lucenec (astăzi parte din Slovacia), pentru ca tatăl său să evite recrutarea în armata română.
Soarta a făcut însă ca destinul să nu-i cruțe: tatăl a fost înrolat în armata maghiară, luat prizonier de ruși în Austria și eliberat de englezi în 1946. Reîntoarcerea acasă, prin Europa devastată de război, a rămas o amintire vie pentru micul „Imi”, care își amintea mai târziu cum și-a recunoscut tatăl doar după voce.
După război, familia s-a întors la Arad, iar băiatul timid, dar visător, și-a descoperit pasiunea pentru fotbal pe maidanul dintre o biserică și casa părintească. Cu o minge cumpărată de tatăl său – înlocuită uneori de una confecționată din ciorapi vechi – și-a început drumul care avea să-l ducă spre glorie.
De la maidanul din Arad la Steaua București
Talentul său a fost observat de un antrenor al clubului ITA Arad (actuala UTA), echipă fondată de baronul Francisc von Neuman. A debutat la seniori la doar 16 ani și jumătate, într-un meci cu CFR Timișoara, scor 1–1.
La scurt timp, a fost convocat la echipa națională de juniori, iar destinul părea să-l îndrepte spre o carieră juridică — își dorea să devină avocat. Dar viața avea alte planuri: Dinamo îl dorea cu insistență, însă a ajuns… la Steaua, după ce a fost încorporat de Ministerul Apărării Naționale.
„Au fost cele mai grele luni din viața mea”, povestea Ienei, amintindu-și perioada de instrucție militară la Craiova, înainte să fie transferat la echipa CCA (viitoarea Steaua). A debutat în 1957, chiar la Arad, împotriva fostei sale echipe, într-un meci terminat 1–1, în care a fost mai întâi aplaudat, apoi fluierat de public.
Carieră de jucător: devotament, eleganță și disciplină
Între 1956 și 1969, Emeric Ienei a evoluat ca mijlocaș defensiv pentru CCA/Steaua București, adunând 254 de meciuri și 7 goluri. A câștigat 3 titluri de campion (1960, 1961, 1968) și 4 Cupe ale României (1962, 1966, 1967, 1969).
A fost printre puținii jucători români ai epocii comuniste care au primit permisiunea să evolueze în străinătate, petrecând două sezoane la Kayserispor, în Turcia (1969–1971).
La echipa națională a României, a bifat 12 selecții între 1959 și 1963, participând la Jocurile Olimpice de la Tokyo din 1964, unde tricolorii au obținut cel mai bun rezultat din istorie la acea competiție – locul 5.
De la antrenorul copiilor la cuceritorul Europei
După retragerea din activitate, în 1971, Steaua i-a oferit prima sa grupă de juniori, din care făceau parte viitori mari fotbaliști, precum Marcel Răducanu și Vasile Aelenei.
A fost „secundul” lui Constantin Teașcă, apoi, în 1975, a devenit antrenor principal al Stelei, cu care a câștigat două titluri (1976, 1978) și o cupă națională.
În 1984, Ienei a revenit în Ghencea, iar doi ani mai târziu avea să scrie cea mai frumoasă pagină din istoria fotbalului românesc: Steaua București cucerea Cupa Campionilor Europeni, pe 7 mai 1986, la Sevilla, după o finală de legendă cu FC Barcelona.
„Am rămas fără medalia de la Sevilla, pentru că s-au repezit jucătorii, apoi maseurii, și mie nu mi-a mai rămas nimic. Dar trofeul era al echipei, iar ăla rămâne în istorie”, mărturisea, cu modestia care l-a caracterizat mereu.
Sevilla 1986 – Noaptea care a pus România pe harta fotbalului
În fața a 70.000 de suporteri spanioli, pe stadionul Ramon Sanchez Pizjuan, Steaua a scris istorie. Helmuth Duckadam a apărat toate cele patru penalty-uri ale Barcelonei, iar Marius Lăcătuș și Gabi Balint au înscris pentru o victorie care a uimit Europa.
După finală, la vestiare, Ienei a izbucnit în lacrimi alături de jucători. „Am plâns atunci ca un copil. Era o descătușare după ani de muncă și de sacrificiu”, își amintea antrenorul.
Ceaușescu, gluma „economică” și recunoașterea supremă
La întoarcerea în țară, echipa a fost primită la Palatul Regal de Nicolae Ceaușescu, care i-a decorat pe jucători și antrenori cu titlul de Erou al Muncii Socialiste.
„Ceaușescu m-a felicitat, dar mi-a zis: «De ce i-ați bătut în 120 de minute și nu în 90? Era mai economic!»”, povestea Ienei cu umor.
Selecționerul care a dus România la Mondial
Triumful european l-a propulsat pe banca naționalei României, pe care a calificat-o la Campionatul Mondial din Italia 1990, prima prezență a tricolorilor după 20 de ani. România a ieșit dintr-o grupă grea, alături de Argentina, URSS și Camerun, și a ajuns până în optimi, fiind eliminată de Irlanda după loviturile de departajare.
A revenit la echipa națională și în anul 2000, conducând România până în sferturile Campionatului European, unde tricolorii au fost eliminați de Italia, scor 0–2.
Recunoaștere și distincții oficiale
De-a lungul carierei, Emeric Ienei a fost decorat de doi președinți ai României:
- în 2008, de Traian Băsescu, cu Ordinul Meritul Sportiv clasa a II-a,
- în 2017, de Klaus Iohannis, cu Ordinul Național Steaua României în grad de Cavaler.
A fost înaintat la gradul de general de brigadă în 1998 și a activat ulterior ca director tehnic al Federației Române de Fotbal și președinte al clubului FC Bihor.
Viața personală: două mari iubiri
Emeric Ienei a fost căsătorit de două ori. Prima soție a fost actrița Vasilica Tastaman (1933–2003), cu care a avut un fiu, Călin. După divorț, în 1974, s-a recăsătorit cu scrimera Ileana Gyulai (1946–2021), multiplă campioană mondială și dublă medaliată olimpic. Din această căsătorie a avut o fiică, Cristina Victoria, și un nepot.
Moștenirea unui gentleman al fotbalului
Emeric Ienei a rămas până la finalul vieții un model de modestie, eleganță și rafinament, un adevărat gentleman al sportului românesc.
„Jos pălăria pentru ce a făcut Emeric Ienei în fotbalul românesc. A fost un domn toată viaţa şi un mare antrenor”, a declarat Anghel Iordănescu, colegul și prietenul său de o viață.
Ștefan Iovan, căpitanul Stelei la Sevilla, a rezumat cel mai bine spiritul Ienei:
„Am fost o gașcă de nebuni, dar am avut un antrenor extraordinar, care a știut să scoată ce-i mai bun din noi.”
Cifrele unei cariere legendare
- 3 cluburi ca jucător: Flamura Roșie Arad, Steaua București, Kayserispor
- 254 meciuri pentru Steaua, 7 goluri marcate
- 6 meciuri pentru echipa națională
- 7 trofee ca jucător (3 titluri, 4 cupe)
- 10 trofee ca antrenor (5 titluri, 4 cupe, 1 Cupă a Campionilor Europeni)
- 49 de meciuri ca selecționer al României (22 victorii, 14 egaluri, 13 înfrângeri)
- Locul 63 în topul celor mai buni 100 de antrenori din lume, realizat de revista FourFourTwo în 2020.
Un simbol care nu va fi uitat
Emeric Ienei a plecat dintre noi, dar rămâne în inimile suporterilor și în istoria sportului românesc. Cu o carieră clădită pe muncă, disciplină și respect, el a demonstrat că valoarea adevărată nu are nevoie de stridențe.
Numele lui va rămâne sinonim cu Sevilla 1986, cu profesionalismul, demnitatea și eleganța unui mare campion.
România pierde un titan al fotbalului, dar câștigă pentru eternitate legenda unui om care a iubit jocul mai mult decât orice.
Dumnezeu să-l odihnească în pace pe Emeric Ienei, antrenorul care a pus România pe harta fotbalului mondial.
