Fetița, în lacrimi: „Mama mea e acolo!”. Când au deschis ușa, polițiștilor li s-a făcut sângele gheață.

Mașina de patrulare rula încet pe un drum de țară pustiu. De-o parte și de alta erau copaci piperniciți cu crengi goale, garduri întunecate de vreme și acoperite cu mușchi.

În amurgul cenușiu al zorilor, contururile gardurilor abia se distingeau prin ceața dimineții. Ofițerii Radu Damian și Andrei Marinescu tocmai aplicaseră o amendă pentru viteză când un apel alarmant s-a auzit prin stație:

„Raport privind un copil găsit singur în apropierea intersecției dintre Strada a Opta și Strada Bălcescu. Pare speriat. Niciun adult în preajmă.”

Au virat pe un drum îngust de pământ, unde nici măcar toate SUV-urile nu puteau trece. Aerul era rece, umed, pătrunzător până în oase.

Și atunci au văzut-o.

O fetiță stătea în mijlocul drumului pietruit. Purta papuci, un pulover bleumarin și pantaloni negri – evident, prea subțiri pentru vremea de afară.

Fața și mâinile îi erau murdare, părul ciufulit, buzele întredeschise de parcă ar fi vrut să țipe, dar vocea nu o asculta.

— Ajutor! — a spus cu voce tremurândă, observând polițiștii. — Vă rog… Mama… e în șură!

Radu a frânat brusc. Amândoi ofițerii au sărit din mașină. Fetița a alergat spre ei, plângând.

— Trebuie să aibă vreo cinci ani, — a gândit Andrei.

— Mi-a spus să fug, — a suspinat fetița. — Dar mi-a fost frică… Am crezut că a murit…

Radu s-a aplecat în fața copilului.

— Ușurel, micuțo. Unde e acum?

O mână mică a arătat prin pădurea rară.

— Acolo! În șura verde. Vă rog, salvați-o!

Chiar era o clădire veche vizibilă printre copaci – verde, înclinată, de parcă era gata să se prăbușească. Ușa era închisă cu două lanțuri groase, prinse cu un lacăt ruginit. Locul părea abandonat, dar frica fetei nu lăsa loc de îndoială.

— Verificăm, — a spus scurt Andrei, vorbind în stație: — Solicităm protecția copilului și întăriri. Posibilă urgență cu un copil.

Radu deja se îndrepta spre ușă.

Lacătul era solid – nu de genul pus doar preventiv. Mai degrabă ca să nu lase pe nimeni să iasă… sau să intre.

— N-avem timp de pierdut, — a spus Radu.

Au scos din portbagaj o rangă și un baros. Fetița s-a retras, jucându-se nervos cu marginea puloverului.

— Vă rog… repede… — a șoptit. — Nu mai răspunde…

Prima lovitură a sunat înfundat – metal în metal. Lacătul a rezistat. Andrei a băgat ranga între uși. O lovitură mai puternică cu barosul. Click. Lanțul s-a zguduit slab. Încă o lovitură și lacătul s-a crăpat. Lanțul a căzut, zăngănind pe pietre.

— Gata? — a întrebat Radu.

Andrei a dat din cap.

Au deschis larg ușile.

Mirosul de putreziciune și umezeală i-a izbit imediat. De parcă timpul se oprise acolo. Și altceva – mirosul morții.

Lumina pătrundea printr-o crăpătură din acoperiș. În semiîntuneric – o femeie. Legată de un scaun. Fața îi era vânătă, ochii întredeschiși, lipsiți de expresie. Gura îi era lipită cu bandă adezivă. Mâinile legate, pielea de la încheieturi inflamată, acoperită de urme de funie.

— Doamne… — a șoptit Andrei.

— Suntem poliția, — a spus Radu cu blândețe, dar ferm. — Ești în siguranță. Femeia a încercat să vorbească, dar a putut doar să ofteze răgușit. Buzele îi erau uscate, limba nu o asculta.

— Chemați o ambulanță imediat! — a strigat Radu în stație.

— E bine?! — se auzi din nou vocea tensionată a fetiței din afară.

— Trăiește, micuțo. Ai salvat-o!

Jana a căzut în genunchi și a izbucnit în plâns.

În timp ce Andrei verifica pulsul femeii, Radu a început să inspecteze șura. Privirea i s-a oprit pe o masă acoperită cu o prelată veche. A tras pânza – și s-a înfiorat. Pe suprafață se aflau hârtii, fotografii, un caiet, un telefon mobil ieftin… și o hartă. Pe ea, case marcate cu puncte roșii. Una dintre ele era chiar cea lângă care se aflau acum.

— Vino aici, — i-a spus partenerului său.

Andrei s-a apropiat și a pălit.

— Ce e asta… supraveghere?

— Exact așa pare, — a răspuns Radu, studiind harta atent. — Și nu e întâmplător. Toate casele astea aparțin unor femei singure. Mame singure.

S-au privit și s-au uitat din nou la femeia încă legată de scaun.

— Era urmărită… dar nu doar ea, — a murmurat Andrei.

Radu s-a întors – Jana deja stătea în ușă, privindu-i timid.

— Cum te cheamă, fetițo? — a întrebat el blând.

— Jana… — a șoptit.

— Ai fost foarte curajoasă azi.

— Mi-a fost doar frică… — a dat din cap ea.

— Tocmai asta te face curajoasă, — i-a spus Radu. Dar inima îi bătea mai repede ca de obicei. Înțelesese: acesta era doar începutul unei povești mari și teribile.

Câteva minute mai târziu au sosit întăririle și paramedicii.

Numele femeii era Andreea Roșu, 36 de ani. Fusese dată dispărută cu patru zile în urmă, dar nimeni nu acordase atenție atunci – o mamă singură, fără avertisment, fără bilet. Cât de mult greșiseră.

Paramedicii au început să-i acorde ajutor, iar polițiștii au început să documenteze conținutul șurii. Cu cât descopereau mai mult, cu atât era mai tulburător. Cârlige și prinderi pe pereți, seringi folosite și resturi de mâncare pe jos, o trusă de scule într-un colț, ca dintr-un timp încremenit. Dar cel mai înfricoșător era ce se afla pe masă.

Scrisori interceptate, poze cu femei, orare ale mișcărilor lor, notițe în caiete… și deasupra – fotografii cu copii. Inclusiv – Jana la grădiniță. Făcută acum trei săptămâni.

Când a sosit detectivul Stănescu de la Biroul Persoanelor Dispărute, a tăcut mult timp, uitându-se la tot. Apoi s-a întors spre Radu:

— Nu e un caz izolat. E un sistem. Cineva aduna informații. Alegea intenționat.

Mai târziu, deja în ambulanță, Andreea a reușit să vorbească. Totul s-a întâmplat cu scop. Bărbatul s-a prezentat ca lucrător social, vorbea despre un program pentru ajutorarea familiilor cu venituri mici. Ea l-a crezut, a semnat niște documente. Și după câteva zile a revenit, spunând că a fost aprobată pentru o subvenție. L-a lăsat să intre în casă. După aceea – întuneric. Știa când să vină. Când Jana dormea.

— E bine? — a spus cu greu Andreea.

Radu a dat din cap:

— Datorită fiicei tale, sunteți amândouă în viață.

Andreea a început să plângă. Fetița s-a lipit de mâna ei:

— Mi-a fost atât de frică, mamă… Dar am fugit, cum mi-ai spus.

— Ai fost o eroină… — a șoptit mama.

Această poveste a zguduit orașul. Serviciile federale au descoperit o întreagă rețea care opera prin organizații caritabile false, colectând informații despre mame singure și femei vulnerabile. Până la Jana, nimeni nu auzise strigătele lor după ajutor.

Patru arestări în două săptămâni. Șura a devenit probă. Iar fetița cu privirea hotărâtă a devenit chipul întregii anchete.

Au trecut luni. Andreea s-a refăcut după cele întâmplate. Au ajutat-o pe ea și pe fiica ei să se mute din vechiul cartier. Oameni din toată lumea au donat bani pentru tratament, locuință și educație. Jana a început școala.

La început a fost tăcută, se obișnuia. Apoi, la o lecție despre eroi, s-a ridicat și și-a spus povestea. Întreaga clasă a aplaudat. Învățătoarea, cu lacrimi în ochi, a adăugat:

— Eroii adevărați nu poartă măști. Uneori sunt doar copii care știu să fugă repede și să țipe tare.

Radu și Andrei au venit la petrecerea ei de șase ani. Jana purta o rochiță albastră și o insignă de jucărie de polițist – cadoul ofițerilor.

— Vreau să fiu polițist, — a spus mândră.

— Deja ești, — a zâmbit cald Radu.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.